was successfully added to your cart.

Coș

Pășesc timidă peste frunzele căzute printre copacii ce se pregătesc să închidă ochii. Foșnetul lor mă poartă cu gândul la o melodie veche, pe care o ascultam când eram mică. Sunt frunzele căzute toamna trecută, acoperite de iarba ce și-a scos firele la dans. În pădure e încă rece, așa că frunzele uscate mai poartă sunete de dor, ca o mantie de visuri ce cuprinde totul în jur. Mă las purtată și eu de cântecul pădurii ce se răsfrânge printre crengile uscate, unele căzute de vânt, altele rupte din bătrânii copaci, ce au fost martori atâtor povești pierdute în negura timpului.

Dau la o parte crenguțe din copacii tineri și un cântec sublim își aruncă notele muzicale peste sufletul meu, obosit uneori de zgomotul orașului. Închid ochii și îmi las pașii să mă ducă în inima pădurii, acolo unde râul se avântă, ștergând parcă durerea unei povești nespuse.

Cântecul râului poartă în el lacrimile celor care pe marginea sa și-au plâns durerea, pietre rătăcite pe fundul lui, în joaca veselă a unor copii, crengi rupte, luate de apă și proptite în câte un bolovan peste care apa sare ca o cascadă micuță. Mai poartă uneori cuvinte ascunse, rostite sau închise în inimi, pe care le-a prins în drumul său.

Cântecul râului e în fiecare dintre noi, luând în drumul lui atât de grăbit, câte un gând, câte un zâmbet, câte o lacrimă. Pe marginea sa sunt flori, mângâiate de șoapte, ce dansează la adierea vântului, pe melodia fredonată de apă. După ce dăm la o parte fiecare tristețe, fiecare bucurie, trecem de ziduri, ajungem în pădurea cu amintiri de unde drumul spre inimă e urmat de gânduri. Fiecare gând se mai desprinde ca o frunză din copac și cade, lăsând loc altui gând să înflorească. Apoi toate, prinse ca un buchet, aleargă spre râul inimii, de unde, ușor, pavează calea vieții.